Inca de cand eram copil ma minunam de traditiile si obiceiurile care inconjurau mitul deochiului. Cele tot felul de proverbe, motivatii si idei tesute in jurul lui imi generau cele mai indreptatite intrebari: o fi?, n-o fi?, de cine se prinde?, cine poate deochia?, cum sa te feresti?, sunt bune descantecele babesti? si asa mai departe.
Tot ce imi amintesc cu siguranta era obligatia morala ca atunci cand lauzi un copil mic sa spui neaparat “Ptiu, sa nu te deochi!” si certitudinea ca ori de cate ori nu imi explicam starile ciudate pe care le resimteam dadeam vina pe deochi si ma interesam cine stie sa descante. Urma arhicunoscuta incantatie (nu stiu cat de crestina poate fi considerata) insotitoare a stingerii chibritelor intr-un pahar cu apa si apoi ritualul bautului si ungerii diverselor parti ale corpului cu lichidul tamaduitor. Sigur e ca mereu m-am simtit revigorat dupa acest tratament, insa nu pot spune ca nu exista si probabilitatea ca starea de bine sa fie datorata efectului placebo.
Dar, dupa noaptea trecuta, cred mai mult ca niciodata ca adevarul se regaseste in aceasta taina, mult mai mult decat banuiam pana acum.
Si asta pentru ca azi-noapte, din senin, in jurul orelor 1:30, fiica mea a inceput sa planga in somn, un plans ciudat, fara lacrimi. Plans care s-a mentinut constant pana aproape de 3:00! Orice am fi incercat sa facem, indiferent ce i-am spus, oricat am fi intrebat-o ce are, chiar trezind-o din somnul care credeam noi ca ii fusese stricat de vreun cosmar, nu s-a oprit deloc! Va dati seama ce distractiv este sa iti vezi copilul plangand sfasietor in miez de noapte si sa te simti complet neputincios. Nu tu febra, nu tu sete, foame, pipi, caca, sau motive obisnuite si traite pana acum. Pur si simplu plans! Neintrerupt nici de aprinderea becului, de pornirea tv-ului sau de discutiile destul de coerente pe care le-am purtat cu ea semi-adormita.
In disperare de cauza, cu ochii impaienjeniti de somn, mi-am trezit bunica si am rugat-o sa ii descante de deochi. Speriata si ea, s-a conformat rapid si in nici doua minute s-a intors cu paharul magic. I-am dat Darei sa bea, am udat-o putin pe manute, piciorute si burtica si apoi am turnat restul apei la tocul usii dormitorului. Ca prin minune, aproape instantaneu, printesuca noastra s-a linistit complet si a alunecat din bratele Danielei in cel mai linistit si profund somn pe care si-l putea dori! Credeti sau nu, a fost ca o minune, semn ca, vorba Marioarei, “cineva s-o fi mirat de frumusetea fetii si o fost musai sa ii dezleg deochiu’!”
Tocmai de aceea m-am hotarat sa va povestesc si voua intamplarea, pentru a va aduce aminte de acest deochi atunci cand totul pare fara explicatie si a nu uita ca e bine ca in acele clipe sa existe cineva care are habar ce descantec se foloseste pentru alungarea raului nedorit.
Alin Barna. Blog personal 